Închinăciunea-i reciprocă;
Fragilu-i dur, într-un fior,
Cum nu-i senin, de nu e nor.
Şi moale, cald nu-i, de nu-i rocă!
Simţurile-ar fi rudimentare
Fără dezirul de parfum
De corp, se mistuind cum fum.
N-ar fi miros, de n-am da floare!
Nu ne-am clădi pe verticală
De n-am fi colosali de-ambiţii,
De forţă stoarsă-n hăul minţii.
Curaj, de-i mort… lume-ar fi boală?!?
De n-am avea titani virili,
Nu ne-am salva din foc, de ape,
N-am avea nici posteritate.
Ne-am moşteni-n visări, debili!
N-ar fi nici susur de plăcere
În geamătul de fine-atingeri,
Nici zbor n-ar fi, n-am avea îngeri.
De n-ar fi EA… o adiere!
Ce acuplare de frumos;
Ne-mperechem veşnic duete,
Bărbaţi, băieţi, femei şi fete.
Vis!… Rând pe rând, armonios!
Sensul versurilor
Piesa explorează dualitatea condiției umane și interdependența contrariilor. Frumusețea și plăcerea sunt văzute ca fiind legate de suferință și efort, iar existența este definită de echilibrul fragil dintre bine și rău.