E negru peste alb, e frig afară;
Mi-am făcut suflet șemineu.
Stau pe-o sofa lângă antreu..
Visez de cum a fost în vară.
Am inima în calde flăcări,
În minte amintiri trezesc;
M-ai frânt de dor, mă rupi, trosnesc..
Te văd făclii, dansezi.. Am lăcrămi!.
Mi-atingi obrazul cu vâltoare,
Mi-e mintea caldă-n suvenir;
Cu ochi deschiși sunt în delir..
Mai pun pe foc, mențin ardoare.
E ger, ies să-mi revin din vis;
În mână iau un alb de spumă.
În urlet câini se chem, se-ngână..
Îs singur, e 12, An Nou precis.
M-afund în timp trecut, gândesc,
Pe pârtii alunec să te-ajung.
Schiez prin părul tău prelung..
Foc-vis sunt scrum.. mă prăpădesc!!!
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund al naratorului față de o persoană dragă, intensificat de atmosfera rece și singuratică a nopții de iarnă. Amintirile din trecut îl copleșesc, transformând prezentul într-o stare de visare și melancolie.