De ce e vinovată fericirea
Şi n-ajunge credinţa, cartea,
Să nu împiedice extaz cu moartea,
Să-ţi ia iluzia, că-i nemurirea?.
De ce e pedepsită fericirea
Cu trecerea în suferinţă,
Să n-o poţi invoca cu neputinţă
Şi-afundul în abis, îţi e menirea?.
De ce ne e furată fericirea,
Să n-o avem decât pentr-o clipită,
Ce-o sorbi într-un nesaţ, ispită
Pierdută, tot luptând cu istovirea?.
De ce e confiscată fericirea,
Să nu fie izvor de veşnicie;
Ţi-l ia-n neant pe fiul ce învie,
Sau fiica, ce n-atinge feciorirea?.
De ce e blestemată fericirea?
Din ce tenebră, Dumnezeu, ne paşte;
Ne ia Messia-n fiecare Paşte
Şi de Crăciun, ne redă amăgirea?.
De ce ne este luată fericirea,
Ca o himeră ce n-o merităm
Şi numai crucea sorţii ne-o purtăm..
Rămâne-n nesfârşit.. închipuirea?!?
Sensul versurilor
Piesa explorează natura efemeră a fericirii și inevitabilitatea suferinței. Se întreabă de ce fericirea este atât de trecătoare și adesea însoțită de pierdere și dezamăgire, sugerând că este o iluzie pe care nu o putem reține.