Urme-adânci, înfundate-n înnouratul, pudratul de puf,
Peste câmpu-n scaieți, rari brun-strâmbii și rupți,
Se acoperă-n treacăt de viforul plin de năduf
De-un ianuarie crud, repetat nesfârșit ani de ani, tot mai scurți.
Înapoiul se pierde, se ascunde cu praf de ce-a fost;
De-alb de vată, ce piaptănă-n scrâșneul rece de vânt..
Doar în față-i scăparea nentinatului, neantului frost,
Așteptat să se calce, cu frica de caldul din negrul mormânt.
Și ochii îngheață-n tăiș de alburii cataracte,
Strânse-n pielea ce crapă-n ridate înghețuri,
Cu crezul că-ntorsul privirii-napoi, în antracte,
E-o sursă d-elan, de sărit de arșituri de viețuri.
Și-i lung anotimpul și-i culmea și-i ultim și-i greu
Și nu mai e nimeni în jur; sunt un spate de dune,
Bântuite deja de trecut, ce-l ajunge în veșnic mereu,
Cu-ntrezare de-o pâclă de ceață, cu negrul ce soarele-apune.
Doar urlete-ncet neauzite se sting într-un bocet,
Când albul se cască-n crevasă de hău, de adânc..
Sleit de pasajul imensului câmp, răsădit când și când într-un scâncet..
O sperietoare de aduceri aminte.. Îs doar două bețe din crâng.
Și e dus, dus, gerarul de-un nimeni aduceri aminte,
Pe falsuri eresuri-credințe că-i totul etern..
Și-i numai o boare de calciu-împietrit, doamne sfinte,
Sau picul de-un gând mai frugal, zi de zile ce cern.
Pe câmpul albit, plin de dune, cu crengi în crucișul de lemn..
29. 01. 2011
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj hibernal sumbru și o stare de melancolie profundă. Vorbește despre amintiri, trecerea timpului și apropierea de final, într-un cadru rece și pustiu, sugerând o luptă cu acceptarea inevitabilului.