E stranie senzația de duș, de gol,
Când întinzi mâna și nimic n-atingi,
Ca-ntr-un coșmar urmat după viol,
Din abuzat!.. Nu-i nimeni cui să strigi.
Mai singur sunt în fiecare zi,
Pierzând din totul ce am cunoscut,
Chiar de m-am ocupat să am copii..
M-au lăsat toți!.. E-ndeajuns că i-am făcut?!.
Se duc colegi, sau de-i vezi îs absenți,
Cărunți un pic, cu aere preocupate,
Ieșind tiptil din școala existenței repetenți..
Se strânge viața într-o austeritate!.
Încerc să n-am pătrundere de hău interior,
Depresia să nu m-atotcuprindă,
Mă-mpac cu gând că încă-s muritor
Și nici n-am gând de atârnat de grindă.
Când deschid ochi, tot ce privesc, visez,
Devin introvertit, am poze-n gând;
Revăd istoria-mi ce-ncerc să precizez..
Sunt eu cu mine tot mai.. când și când.
Am lacrima un nod mereu, mai des,
Mă văd.. părinți și-i înțeleg tardiv,
E lumea pururi nouă, doar cu un acces;
Ieșirea-i pe un singur recviem din portativ.
De este alinare, de-o ofertă din iubit,
De-ai dat ca să primești, fără să ceri.. la fel
În timp, puțin câte puțin, crezând în infinit,
Rămâi eternul el, sau ea, iubit, iubita, trecător fidel!!!
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de singurătate și melancolie în fața trecerii timpului și a pierderilor suferite. Naratorul reflectă asupra vieții, a relațiilor și a inevitabilității morții, căutând alinare în amintiri și încercând să se împace cu propria condiție de muritor.