Mă păcălesc mereu cu-o primăvară,
Promisiune-n van de reînviere;
Ca mugurele, fluturi din cocon.. Afară
Ies năpădit de mii de premiere.
Cred nejustificat în reînnoire
Din aerul în culori de flori de roduri..
Retrăiesc anual din nou o răstignire
Și mă încânt printre lumini și dulci prohoduri.
Îmi umplu alveolele de-azur
Și parcă zbor, făcându-mi fizicul un gând..
M-avânt, mă răcoresc într-un „sperjur”
De mărturii mințite, că-s iar tânăr.. Un curând.
Dar totu-i scurt, căci timpul se scurtează;
Parcă de când sunt mare spațiu-i mic
Și zile-s clipe. Totul mă presează
Și-ncerc s-ascund, în surd, orice tac-tic.
Se-nsămânțează lumi în brazde-n vânt,
Uitând o vorbă veche din străbuni;
„Că toți suntem o apă și-un pământ”..
Și că-ngropatul nu te naște, chiar de-aduni!.
Ce bine-i pentru flori și rândunele
Că nu-și fac gânduri; simplu se iubesc
Fără prejudecată.. Și mă-ncânt, mă pierd în ele,
Nebun că vine primă vară, vară.. Am sânge cald!.. Întineresc!?!
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra iluziei reînnoirii odată cu primăvara, contrastând bucuria efemeră cu realitatea trecerii timpului și a inevitabilei apropieri de final. Naratorul se lasă purtat de frumusețea naturii, dar este conștient de ciclicitatea dezamăgirilor și de scurtimea vieții.