Putem juca teatru o viață,
Fără de școală d-actorie?
Suntem cu toți artiști, paiațe
Și rol jucăm și datorie?!?
Avem fațete neștiute,
Purtăm toți măștile de bal!
Doar îndrugăm vrute, nevrute..
Suntem de-un simplu teatral?!.
N-avem simțuri de altădată,
Nu suntem „live”, ci doar „play back”;
Trup de „plastii”, față fardată..
Aprindem sentiment, ca bec!.
Ne mor artiștii adevărați
De proști ce suntem; nu-i iubim!
Îi ignorăm! Doar de-s plecați
Îi plângem, dar și-atunci mințim!.
O plâng acum pe Mădălina;
Mi-a fost idol de tinerețe,
Mi-era auz, mi-era lumina..
Mă fermecase-n frumusețe.
Ah, ce-aș fi vrut să-i fiu aproape,
N-aș fi lăsat-o ceas, minut,
I-aș fi sorbit din glas, din șoapte
Orice respir, orice sărut!.
Am mai pierdut un suflet seamăn,
Ce ne ținea locul la toți,
Să spună ca un frate geamăn,
Ce nu putem, infami, netoți..
Am glasul ei, ce-aș vrea să am
Între timpane, în infinit..
Plămânii-i simt timbru-i și alean,
De dragostea-i ce n-a-mplinit.
O plâng, mă plâng că n-o mai am
Și nu mai vine să ne vadă.
Am foaia-n lacrimi, glas nu am..
Te-ai dus, frumoasa mea de dragă!!!
16. 07. 2010
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus cântăreței Mădălina Manole, exprimând regretul pentru pierderea ei și recunoștința pentru impactul pe care l-a avut asupra autorului. Versurile explorează teme precum ipocrizia societății și valoarea artiștilor adevărați.