Ați fost vreodat’ epuizați de frumusețea
Ce-o găzduiți alături, zi de zi;
Să nu mai știți părinți și nici copii..
Să nu mai știți c-ați trecut tinerețea?.
E straniu ca-ntr-un gând de masochist,
Dorindu-ți certă exclusivitate,
Dar și-a-mpărți-n același timp, cu altul, parte
Ce ai să iubești?.. Ești Mefisto și Christ!.
De câte ori n-ai regretat norocul
Ce nu-ți dă șansă să expui sublimul,
Să-l vadă o lume-ntreagă; femininul
Când e superlativ și i-ai vrea public locul?!.
Cert sunt că ce-i frumos este simbol mândriei,
Căci e-un mister plăcutul, nu-i un viciu;
Finețea, gustul, fizicu-n deliciu
Se-ngemănează caracterului, moralei, datoriei!.
Natura însăși se desparte greu
De frumusețe, veșnica sa parte,
Și de un timp naște tot mai frumos, decât dă moarte..
Și-s parte a naturii-n fond.. Iubesc frumos, mereu!
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de a fi copleșit de frumusețea cotidiană și incapacitatea de a o reda pe deplin. Se reflectă asupra dualității umane și a dorinței de a împărtăși frumosul cu lumea.