Mă-nebunește gândul fugii pe elipsă,
Să nu scap ca-n prăpăstii în exterior de pistă
Că nu-s tribune, e negrul cel absolut și rece,
Acolo unde nu mai știi.. Nimic nu se petrece!.
E-un straniu ce m-apasă-n septembrie mereu,
La prima noapte „freeze”, de-un rece alizeu..
Și cad din mine frunze, ce-or putrezi orfane,
De pom cald, ce-am dat fructe din cupe diafane.
Mă duc spre-un alt cules de trudă zămislită
Mereu, neîncetat înscursă în stoc, ispită
De trecere-n spre frig, ce-ngheață poate veșnic..
Și nu se-ntoarce!? Astrul e meteorul.. sfeșnic?!?.
Și nici rotiri nu-s multe, noroc de-s cam optzeci,
Ce poți în alergare să numeri, să petreci..
Și chiar de nu lași timp elipsei reci să cearnă,
Tot riști să nu te-ntorci la cald.. Din rece iarnă!..
Oare ce-i ce-au sfârșit cursă, patu’ o să ne aștearnă?!?..
02. 09. 2011
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment de melancolie și deznădejde față de trecerea timpului și apropierea inevitabilă a sfârșitului. Metaforele naturii și ale frigului accentuează ideea de pierdere și transformare.