„Hristos a înviat!”, să nu fie o rutină,
Cum „Ce faci?”, „Bună ziua?”, „Bine!”, ori „Te salut!”…
E timp să stai pe gând, să-l pui într-un trecut,
Să devii un apostol, din alt tărâm… O să vină!.
Este singurătatea de corp ce suflet poartă,
Cu spiritul, întreg cu tot cu întuneric,
Ce-aşteaptă o scânteie, apoi extaz feeric,
Că eşti la fel… Ofranda de tine, cea deşartă!.
Hristos e mai presus de un real-rutină,
E simbolul de mine, de tine… la perfect!
E cel ce nu vei fi de nu-ţi impui proiect
Să ierţi, să judeci mult, preluând… Nedând neghină!.
E-o zi când poţi să uiţi tot ce-i în jur anost,
Să pleci în pelegrin ca să-ţi inviţi apoi
Ce-ai drag, mai drag de orice, să spui „Veniţi şi voi!”…
E zi când tot învie, din ce n-ar fi… De toast!.
Eu vreau să fiu prezent lângă al-meu simbol, „EU”,
Cu ale mele tare, cu gafele ce-mi ştiu…
Să le întind cu palme curate, zicând „Viu!
La Tine Doamne, pur! Mă renaşte, al meu Zeu!!”.
Iisus Hristos ‘mi fi lângă… Nealteratul „MEU”…
Luaţi-vă timp, scurs gol, uşuraţi suflet greu,
Singuri, sau în lăcaş şi n-aşteptaţi… Mereu!!!
Îl veţi întâlni într-o zi… Îţi va spune „Tu, eşti EU!!!……….
Sensul versurilor
Piesa este o reflecție asupra semnificației Învierii lui Hristos, îndemnând la introspecție și la depășirea rutinei. Sugerează că întâlnirea cu divinitatea este posibilă prin iertare, judecată corectă și o ofrandă sinceră de sine.