De ce-ai înlănţuit, tot zile,
Pe întreg Pământ, luându-i odihnă,
Pierdut să te privească în tihnă
La nesfârşit, Evă, Dalile..
De ce te îmbraci mereu în floare,
Făcând Pământ şip de parfumuri,
Urnind mulţimi, alai pe drumuri,
De te-or găsi izvor, licoare.
De ce nici mintea nu secretă
Din tot Pământul alte forme,
Să unduie visări enorme
De suavu-ţi gât, fin, de egretă.
De ce nu-i oare în Univers
Un alt Pământ cu atât frumos,
Să înveţe scribi ce-i „drăgăstos”..
Neant, nu ştie liric, vers?.
De ce idilele fac mame
Şi întreg Pământul e-o idilă
Din fete, fiecare o filă
De dragoste, cu suflet rame?.
De ce doar tu aşterni alee
Pământ de noi, să o parcurgă..
De ce doar tu eşti demiurgă
De-un basm, de-o lume.. tu, femeie?!
Sensul versurilor
Piesa este o odă adusă feminității, explorând frumusețea, puterea creatoare și rolul esențial al femeii în lume. Versurile pun întrebări retorice despre unicitatea și influența feminină asupra vieții și a artei.