Am vizitat din maluri
într-o zi cu Eminescu
şi n-am văzut catarg;
era o mare fără valuri
ca-ntr-un tablou de Grigorescu
pe-un coviltir purtat în larg.
M-am tot trudit într-un suit
şi n-am ajuns în veci Brâncuşi,
nici de stupid n-am fost în stare
-şi-am încercat la infinit
încornorând pretinşi sus-puşi-
un Ionesco.. în absurd, valoare.
La câte steaguri numărate
am fost parol cu Nenea Iancu
şi nu s-alege ţara din prostie,
pierdută de la Iorga, fără date,
căci nu istorie e şcoala, poate bancu
c-un Bulă.. ce-a mai fost şi-o să mai fie.
Sunt misticul de la Castelul lui Haşdeu
şi visez Iulii -îngeri sclipitori-
închise-ntr-o Doftană simbol,
repetând povestea tot mereu
de juni şi june încă flori..
fantomele ce-mi bântuie salonul gol.
Mă diluez în picuri
de-o infinitate mici,
să fiu alături celor ce-i ador;
rapsodul lui Enescu.. cufundat în rituri
mă resuscitez de-aici,
în treacăt cu trecutul lor, fărâmă de folclor..
14. 03. 2011
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra moștenirii culturale românești și a eforturilor de a atinge măreția artistică, în contextul unei societăți care pare să-și piardă valorile. Naratorul se simte conectat la trecut și la marile figuri ale culturii, dar și dezamăgit de prezent.