Cutremur simt în mintea-mi
Cu trupul prins în tremur,
De frica de neantul ce-așteaptă sus pe boltă
Cu străluciri de gheață, un meteor din lumea-mi
Din care gângurind mă petrec înspre murmur,
Ce se va stinge-n lin final.. parcurs cu voltă.
Sau mă-ngheț în sumbrul, din fundul de abis,
Printre fantome albe ce și-au pierdut respirul
În mâlul de ocean, cu leduri de meduze,
Acolo unde greu-mi comprimă ultim vis
Sub miile de tone de picuri ce-mi dau girul,
C-odată o să revin.. să mă reînviu în frunze.
Și-n așteptare încă, eu fericit de viață,
Mă recutremur zilnic, la gândul că părinți,
Poate iubite, dascăli, prieteni, cunoscuți,
Sunt înghețați de timpul, ce nu-l mai au în față,
Ce e-n beton, sau humă, neștiind de rugăminți..
Sub semn de două linii.. să-i știm unde-s căzuți.
De când mă știu am teama de-a pierde caldul soare,
Când albul de azot mă poate sparge-n „frost”
Pe-un bolovan, ce-aleargă pe-o pistă de raliu
Și-o zi, sau noapte poate să-și ceară depanare;
Căci tot ce mișcă, roade, tot se sfărșește prost..
Rămân cu „bucuria” că nu plec prea târziu.
Sensul versurilor
Piesa explorează teama de moarte și pierderea celor dragi, reflectând asupra efemerității vieții și a inevitabilității sfârșitului. Vorbitorul găsește o formă de consolare în acceptarea acestui ciclu, sperând într-o reîntoarcere simbolică.