Când trec pe strada ce mergeai spre casă
Îmi bate inima în pașii-ți ca de lied
Și tâmplele mă dor de liniștea de vid
Și nici văz nu mai am… Ah, cum erai frumoasă!
Privirea-mi șirui pe asfalt ce-ai stins,
Caldă nălucă-n zâmbetul de zână,
Mă adormind pe zebră, în crez că-i doar o strună…
S-aștept întâmplătorul, îmbătrânind de nins.
Am gât uscat de glas – oricum n-aveam nevoie-
Pluteam s-ascult fluid de note adulate
Ce-ncerc să prind din zbor, din clipe neaflate
Ce-ți sorbi pe undeva, o luni, o marți, o joie…
Tot un suspin alerg pe unde mai treceai,
Crezând c-apari așa în mintea-mi schizofrenic.
Mă ating de vânzătoare ce te serveau cucernic…
Sleit de dor adorm în depoul de tramvai.
Tresar buimac când mintea îmi joacă crude farse
Și-mi pare te zăresc ca oaza în deșert
Și mâna-ntind cu gândul, aievea mă deștept…
Nici nu mai am respir, îmi simt sufletu-n tarse.
Zâmbesc năuc, pierdut, la toți ce-aveai prieteni.
Aș da din viața-mi parte, doar un alint să am,
Să-mi spună un cuvânt, să-mi dea din tine un dram
De simț, d-ecou de gând… S-adorm senin pe ceteni.
Sunt singur, cavaler ce plâng în dos de-armură,
Schimonosit de-un zâmbet străin pe fața hâdă,
Crispată… doar parând prezența-n mintea-mi nudă
Cu lacrimi pe sub pleoape și inima-n arsură.
Mă rog la tot ce-i sfânt să revii, voiajeră;
Chiar de-i periplul lung, am și apoi s-aștept
Și inima de-mi pierd am sufletul în piept
Și el mi-e eternelul… În dor de-o efemeră!
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea profundă și dorul persistent al naratorului pentru o iubire pierdută. El retrăiește amintiri, căutând urme ale persoanei iubite în locurile frecventate, dar se confruntă cu realitatea crudă a absenței ei, simțindu-se singur și disperat.