Alunec, creștetul mi-e gară
Sunt șine mii, lucioase, neîntrerupte…
Doar degetele fine le-ar putea corupe
Când le strecori de-un gest… E cald afară!
Culori sunt câteva, dar multe tonuri,
Miresme de-asemeni, fără șir
Sunt cum mătasea din cocon cu galben fir;
Încântător de moale, cu puteri oculte.
Sunt tot multiple fine înțelesuri;
Pot fi și simț, protector, ornament.
Sunt și o lipsă… de-am picat în faliment!…
Sunt venerat sau sursă de eresuri.
Încă nu ești și-ți sunt primordial
– O viață mă-ngrijești, te satisface –
Adesea singurul sunt cel ce place…
Sunt un moștenitor de corp, un imortal!
Ca o-nrămare de tablou se poartă;
Îți sunt portretului un rond de peisaj.
Mă aflu-ntr-un perpetuu, mlădios picaj…
Eu sunt, sublimul PĂR, o operă de artă!
Sensul versurilor
Piesa explorează rolul părului ca element definitoriu al identității și frumuseții, evidențiind multiplele sale înțelesuri și valențe. Părul este văzut ca moștenire, ornament, dar și ca sursă de venerație sau superstiție, reflectând complexitatea relației dintre sine și imaginea exterioară.