În clopoțeii dimineților frustrante, de alarme
Se-ncântă timpul, petrecând spre trudă..
În fluxul nesfârșit, robotici toți cu viziunea nudă,
Se scurg în lumea -de-un diurn epuizată- pân’ adoarme..
Printre războaie automate, tricotând visări,
Femei își scriu în „office” viața-n treceri efemere,
Pentr-un voiaj, de o vacanță, sau de-un coș de mere
Și multele speranțe, de-mpliniri și avansări..
Încartiruiți în dogmele de-a fi, sau de-a nu fi,
Bărbați-și topesc mușchi și nervii-ntr-un grotesc
De rupere de inimi, mâini, coloane.. mințile-și sfârșesc,
Pentr-un simbol, de stâlp.. Străjerii de copii.
Ce anticrist pedeapsă-i la silnicu-n exces
Și unde ascunde-un inutil de plus valoare evidentă,
De nu-i pretenția nebună a unei nedreptăți, extrapotentă
Că singurul succes e-n ban.. credința-i un eres.
Tumult demăsurat, în zilnic, nesfârșit efort
De creatori, dar scurgere părtinitor ascunsă
Este istoria în numerar a vieții, parte nepătrunsă..
N-ai timp să știi de-ai fost și-n scopul cui o să fi mort?..
Sensul versurilor
Piesa descrie o lume alienată, în care oamenii sunt prinși într-o rutină epuizantă, sacrificați pe altarul banului și al conformității sociale. Se pune întrebarea dacă mai au timp să-și trăiască viața cu adevărat și să-și găsească sensul.