Mă tot surprind cu-aceeași întrebare;
Cât de tăcut ne e prietenul ce moare?!..
Nici cel mai mic semn nu ne dă, cum că a fost!?..
Chiar să nu fim mai mult de-un viitor compost?.
Parcă-i prea brusc inopinatul exit, straniu
De gol de la inertu’ cel revăd, cu-același craniu
Ce până ieri îmi tot zâmbea, îmi zicea glume!
Și nu-i răspuns chiar de-i la fel și-l strig pe nume!..
.. Nu-mi mai răspunde, e de-un rece indiferent
Și n-are lipsuri; tot ce-a fost, e tot, prezent.
Doar nu-i mișcare și atunci ce suntem, ce-i?..
Înseamnă; „trup” că-i o himeră.. doar idei?!?..
.. Și-unde pleacă simț, ardori, multe visări,
Cuvinte, deznădejdi, buchetele de flori,
De nu mai știu nimic de cel ce le-a purtat
Și brusc, toate l-au părăsit, l-au.. a****?!?.
Chiar dacă-mi iau din timp spre judecată,
Sunt incapabil să-mi strâng gândurile roată,
Să spun dacă sunt „trup”, sau sunt un.. nu-i;
Căci pe-unu-l văd! Cu ce nu este!?.. Și e al cui?.
Mă întreb, cu suflet gol, cine pe cine l-are;
Dusul de vis pe umeri -stins ca o strigare-
Ce crește pom; un trup, umflându-se-nghițind?..
Sau e-un noian imens de „feeling”, în perind?.
Și-atunci, de vină ar fi, e-a cui?.. Cui aparține?
Sunt simțul-gând ascuns în „trup”, artere, vine,
Așteptând ziua de-un final de fugi funeste,
Lăsând ce nu-i?.. Și indiferent de-a fost, de este???..
Sensul versurilor
Piesa explorează natura efemeră a vieții și inevitabilitatea morții, reflectând asupra relației dintre trup și suflet. Vorbitorul se confruntă cu pierderea unui prieten și meditează asupra sensului existenței în fața dispariției.
