Nu știu la cine să mă rog să fiu un ciclu,
Cum anii se preling în anotimp, pe rând,
Din mugur desfăcându-mă-n esența unui gând
Să-nmiresmez planeta veșnic, în periplu.
Copt, să mă pârg în caldul de cuptor,
Să ard a mere coapte cu zahăr
Și Eva-mi hărăzită să mă aibe-n dar..
În trup și suflet să mă-nvăț, să-nvăț dogoritor.
Ah, cum aș vrea ca vara s-o petrec,
Cu lungile ei zile pân’ la nesfârșit,
Să stau întins în mintea-mi de introvertit,
Oprind și timp -oricum e relativ- să nu-l mai trec.
Când ruginiu, de-apare peste dealuri,
Să scurg licoarea viei venelor sorbinde,
Ce viața să-mi întoarcă-n atrii aburinde..
Să fiu pulsații, ce-nroșesc timide idealuri.
Să intru cald în gerul albului de gheață,
Ca să-mi topesc omătu-acumulat,
Zbătându-mă-n speranța de-a nu fi uitat..
Cerșind, în fond la infinit, dreptul la viață.
Nu înțeleg?! La Univers sunt un infim.. și timp
Și loc în spațiu sunt la infinit!?!..
De ce nu mă renasc, cum anotimp, la nesfârșit?!?
Cunoașteți vreo adresă, sau aveți relații în Olimp???
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de a trăi veșnic și frustrarea de a nu înțelege ciclul vieții și al morții. Naratorul se simte nesemnificativ în univers și își dorește să se reîncarneze la nesfârșit, asemenea anotimpurilor.