Suflul sistolic al castanelor pe caldarâm,
saturnalia vântului buimac pe acoperișe,
oasele de sepie ale nopții muribunde
și harfa genelor lungi ale tale
care face zdrențe întunericul.
În acest loc mă opresc,
mă aplec și pun genunchiul în cobul drumului.
O floare de gardenie care tremură.
Sigur, pe-aici a trecut îngerul,
vedeți ce sclipire tragică,
vedeți ce grație are absurdul?!
Deci, să ne punem în siguranță, iubito,
ochii tăi ca o amuletă tainică nu ajută la nimic
și grăbiți pasul.
Sensul versurilor
Piesa explorează un sentiment de incertitudine și vulnerabilitate în fața absurdului vieții. Amuleta, simbol al protecției, devine inutilă, sugerând acceptarea fragilității existenței și necesitatea de a grăbi pasul prin ea.