Dan Botta – Visez Un Cer Tăcut

Visez un cer tăcut, printre mirezme mii,
Visez o mare grea de lunecări albastre,
Visez la zei nespus de triști și de târzii,
Tăceri înfiorate, la dragostele noastre;
Visez zăpezi albastre și magice păduri,
Visez fluide zări încremenite-alene,
Visez la Hesiod, la zei, la trubaduri,
La palidul Orpheu, la mistica Selene.
Mi-e dor de nesfârșita lumină din senin,
De înălțimi pe care le-am străbătut în vise,
Bătute de-alizee ce-adie-n cerul-crin,
Mi-e dor de Paradisul pierdut, de largi abise;
Mi-e dor de orice floare strivită în neștire,
Mi-e dor de cântul nopții ce unduie-n ether,
De chipul tău nostalgic, de-a stelei răsărire,
Mi-e dor de nemurire, mi-e dor, mi-e dor de cer.
Mă-mbată armonia din sferele de-argint,
Mă-mbată floarea tristă și tristul mărgărint
Al nopții de azur etern care-nfioară
Pateticul profum al florii de vioară,
În care umbra celor ce n-au fost niciodată
Adie-n văi adânci de haos ce mă-mbată;
Mă-mbăt de ochii tăi, de unduirea mării,
De cântecul Sirenii, de șoaptele pierzării.