Costache Conachi – Scrisoare Către Zulnia

Din toți muritorii lumii cel mai în nenorocire
Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osândire
Este omul care-ți scrie, mai pomenești-l tu oare?
Ah, de nu l-ai mai cunoaște după slovă și scrisoare,
Cunoaște-l de pe durere cu care plângând îți scrie,
Cunoaște-l de pe-a lui lacrimi ce le-i găsi pe hârtie
Cu ele odinioară udam a tale picioare,
Cu ele pe buză arsă de-a dragostei înfocare,
De sute de ori, Zulnio, printr-a gurilor lipire
Ți-am adeverit amoriul cu credință și iubire.
Iar acum, ah, vai de mine, într-acest pustiu de jele,
Unde nu am alt tovarăș decât durerile mele,
Le vărs numai pentru-un suflet și o tristă inimioară,
Ce pătrunsă de-a iubirii, și de-a dorului tău pară
N-au răgaz, nu au odihnă, nici pot avea mângâiere.
Decât numai în suspinuri, în lacrămi și în durere.
Amar mie, în ce valuri norocul mă aruncară,
Nu știu, mai trăiesc pe lume sau din lume sunt afară!
Și de sunt și de am viață, dar lumea ce-mi folosește
Când a ochilor mei lume din vedere îmi lipsește!
Soarele, ce eu cu plânsul îl întâmpin când răsare,
Și luna, ce mă găsește în suspin și în oftare,
Pentru mine nu colindă decât un cerc de durere,
Mă vait și zi și noapte, dar în zădar, că scădere
Nici este, nici a fi poate la a despărțirii jele.
Cine au iubit ca mine, a crede durerii mele.
Ah, Zulnio, mai ții minte ziua-n care a față-n față
Cu lacrămi ca trandafirul în roua de dimineață,
Rumenă de rușinare și cu nurii înflorită,
C-o căutătură blândă, de amori povățuită,
Au zâmbit cu îndurare de o dragoste fierbinte
La a mele giurământuri, la a mele rugăminte.
Ce făceam însă atuncea? Scufundat în uimire
Ca de-un trăsnet ce răpește a sufletelor simțire,
Ca de-un fulger ce-l văd ochii și își perd lumina toată,
Ca de-o armă arzătoare inima mea săgetată,
Cu ochii boltiți la tine, în genunchi, fără suflare,
Cu mânule încleștate de ale tale picioare,
Așteptam dorit răspunsul de-o plecare fericită,
Într-acel ceas însuși viața din cursul ei stingherită
Să sfârșa de bucuria nădejdii îndulcitoare
De-a te câștiga, Zulnio! Ah, Doamne, într-acea stare
Mai fost-au vreun om pe lume, ca să creadă-a mea durere?
Tu, singura mea stăpână, tu, viață, tu mângâiere,
Ai simțit și-ndată mila din sufletul tău pornită
Cu rumăn de rușinare pe fața ta zugrăvită
Și cu tremurul de spaimă, lipsită de cuvântare,
Ți-ai mărturisit căderea numai prin îmbrățișare.
Și-ai primit, ah, norocire, sub copaciul acel mare,
Ce pare că-l văz cu ochii și acum în depărtare,
Ai primit drept chezășie ceriul, stelele și luna.
Viața mea și a ta însuși, că te-oi iubi totdeauna.
Că te-oi iubi pân’ la moarte, că nimic n-a fi în lume,
Nici pe pământ, nici în ceruri, nici la Dumnezeu anume,
Carele să mă strămute de nespusa fericire
De a mă-nchina la tine ca la o dumnezeire.
Atunci fulgere cu trăsnet prin văzduh scăpărătoare
Pământul tot în cutremur și stihiile-n perzare
Sămăna înspăimântate de atâtea pătimiri.
Te-am iubit până acolo unde ceriul în uimire
Să cutremura, Zulnio, de-a inimii mele stare,
Cum să aibă la iubire Dumnezeu pe-o muritoare,
Unde-i acea vreme, dragă, ah, dragă și mult iubită,
În care cu tine-n brațe și tu de mine lipită
Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare!
Vai mia, zisei pustiul și în inimă mă doare,
Mă doare, că acolo numai am trăit în fericire,
Am gustat hazul din lume, cu plac și cu mulțămire.
Acei munți până la nouri, acele stânci despicate,
Ce răsuna de suspinul dragostelor înfocate,
Acei copaci nalți și mândri, martori cu a lor umbrire
De dezmierdări, de voroave, de libov și de iubire,
Potica acea vestită ce-o treceam cu groază mare,
Dar ne înlesnea prilejul de-o furișă sărutare,
Râpele întunecoase ce ferea cu tăinuiri
A desfătărilor noastre înfocate întâlniri,
Apele acelea-n care, pe furiș, în scăldătoare,
Te prindeam, ochilor, spuneți, ce priveam atunci în zare
Comorile firii toate la ochii mei dezvălite,
De mii de ori sărutate, de mii de ori pipăite,
Le răpeam cu lăcomie și într-acea fericire
Aș fi dat orice pe lume pentru-un ceas de prelungire.
În sfârșit, toate acelea petreceri de mulțămire
Scrisă cu slove de pară într-a inimii simțire
Le-am perdut, și numai gândul, ce mă arde, mă muncește,
Spre mai multă chinuire ca prin vis mi le sfetește.
Ah, ibovnică slăvită, unde mai ești acum oare?
Aruncată de un tiran, în vron loc cu depărtare,
Jalnică și năcăjită de a lui sălbatici fapte,
Fără nici o mângâiere, în suspinuri zi și noapte.
De mai ai zare de viață, unde vei fi azvârlită,
Zi citind astă scrisoare, în lacrămi și plâns urzâtă:
„Am o inimă în lume care știu că mă iubește
Și acum, în depărtare, pentru mine să bocește. ”
Ars am fost de-a ta iubire, ah, cât te-am iubit de tare,
Dar această despărțire m-au aprins cu foc mai mare.
Giurământ îți fac din suflet că și ceriul și pământul,
De s-or strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvântul.
De-a te iubi pân’ la moarte, de-a nu avea sub soare
Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare.
Dar ce folos, vai de mine, că n-am nici o mângâiere,
Petrecerea mi-i în lacrămi, în suspinuri și durere,
Aș vrea să mor, dar și moartea ce poate fi pentru mine,
Abia zorile revarsă și doresc să asfințească,
Abia noaptea înnegrește și vroi zori să se ivească,
Căci cu nimic nu se-mpacă într-a sa nemulțămire
Sufletul meu, ticălosul, ce-i pururea în clătire.
Ah, și acum să se împace, cum să rabde, vai de dânsul,
Când îl înec pe tot ceasul cu suspinul și cu plânsul?
Călători pe văi, pe dealuri, pe câmpii nemărginite,
Umblu de urât cu ziua pe colnice părăsâte,
Udate de-a mele lacrămi, cărările-acelea toate,
Or ține spre pomenire urmele mele-nsămnate,
Până când vrodinioară pe-acolo, din întâmplare,
Vei trece și vei cunoaște, ah, cât te-am dorit de tare!
Înnoptez printre prăpăstii, printre râpi, printre ponoară,
Ca doar oi uita de groază dorul care mă omoară.
Dar în zădar, că durerea merge și vine cu mine,
Gândul meu nu se abate câtu-i un chic de la tine.
A nopților întuneric nu mă îngrozăște nimică,
Groaza mea-i numai una, tu o știi, că mori de frică
Nu cumva din nevedere sau din ciuda depărtării,
Dup-atâta pătimire, să mă dai și tu uitării.
Ah, la o așa-ntâmplare, tu știi, fără îndoială,
De mai pot trăi, Zulnio, măcar câtu-i o clipală.
Alerg, mă duc și vin iarăși, cufundat într-o tăcere.
În durere cunosc viața și în viață tot durere.
Caut, cerc stâncile toate, mă îngrop în adâncime,
Petrecerea mi-i plăcută întru întunericime.
Acolo neadormita, pustnica privighetoare,
Bocindu-să cu durere de-o asămenea-ntâmplare,
Se vaită și se plânge, mă ascultă, mă jălește
Firea toată parcă zice: „Amoriu se răstignește! ”
Toate-mi par acum schimbate, toate-mi par a fi urâte,
De desfătările lumii poftele mele lipsâte,
Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire,
De păcate nu am frică, c-am rămas fără simțire.
Ah, ce simțire să aibă și ce gust să le mai vie,
Când nu ești, dragă Zulnio, să le dai viața cea vie!
M-am lepădat de tot gustul armelor omorâtoare,
Să despart o păsărică mă-ngrozăște a mea stare,
Cum să despart, vai de mine, când îmi fac închipuire
De durerea și necazul care vin din despărțire!
Cititul care-ntr-o vreme risipea a mele gânduri
Acum nu mă mai ajută, căci citind în mii de rânduri
A tale scrisori duioase, de amori însuflețâte,
Mă cufund în întuneric de gânduri mai amărâte.
Ah, și scrisul nu-mi sporește decât numai către tine,
Mâna mea se-oțărăște a-nsămna pricini străine.
Așadar, dragă Zulnio, depărtat de-a tale brațe,
Am ajuns într-acea stare unde sunt mort cu viață.
Îngâmfatele protivnici ce se au la vro părere
Și te pomenesc cu pizmă și acum în nevedere
În zădar mai pun silință cu vrun gând de răutate:
„Cine-o iubit pe Zulnia, a iubi alta nu poate! ”