Veacul nostru de lumină, veacul nostru de lumină!
Oh! cu manta, fața voastră o ascundeți, farisei,
Pe cap puneți azi cenușă și cu-a bâlciurilor tină
Vă mascați, voi, purtătorii luminoaselor scântei! …
Unde, unde vi-i lumina? Când popoarele-nvrăjbite
De tirani, ca vite duse, între ele se omor,
Când voi puneți, o, nemernici, arme nou descoperite
La picioarele acelor ce duc vrajba în popor,
Și când fabricile cântă fabricând a lumii moarte,
Când fanfarele și tunul pretutindeni răsun,
Când înalta chibzuință stă-ntr’aceea, de se poate
Să hrăniți cu oameni veșnic, flămânzitul vostru tun,
Când Europa clocotește de lung strigătul Irlandei,
Când dreptatea și frăția de pe lume au zburat,
Când o neagră profeție ca aceea a Casandrei
Nu vă moaie-nvrăjbirea – veacul nostru-i luminat? …
Nu; ascundeți-vă fața în veșmântul desfrânării,
Și în glodul mascaradei, comedia vă sfârșiți!
Oh! veni-va și șuvoiul ce cu furia-așteptării
Va spăla glodul în care voi vă nașteți și muriți.
Sensul versurilor
Piesa exprimă indignarea față de ipocrizia și decăderea morală a societății, unde războaiele și nedreptățile sunt mascate sub pretexte false. Autorul anticipează o revoltă inevitabilă care va curăța corupția și minciuna.