Eu în plecare nu mai cred,
cum nu te pot opri, rămâi.
Au fost doi cai și tigri doi,
trifoi în patru-mpăturit.
Păcatul supt în rădăcini,
se cumințește-n crengi tămâi.
Ce am gândit acoperim,
cu solzi, cu fulgi de stalactit.
Vezi mâna mea și-n mâna mea,
sunt nervii timpului livid.
Iluzie și goliciune,
de frig, fierbinte și de ghimpi.
Dar e un pas sub linii verzi,
păduri de mușchi pocnind de spori.
Ulii în aer se destind,
destinul prinde pata lor.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de regret și nostalgie, folosind imagini puternice din natură pentru a ilustra trecerea timpului și inevitabilitatea destinului. Vorbește despre iluzii, goliciune emoțională și acceptarea cursului vieții.