Astenice sunt vocile, riscante.
Noi nu mai știm să ne uimim de viață.
Aveam odată un profil de greață,
O viață cu impulsuri muzicante.
Să fim amari când nu ne vede nimeni
Și să fim veseli când ieșim pe ușă.
Cât pot mai șterg fereastra de cenușă,
Cât poți, respiră-ne, întunecime.
Iubind să spunem tainice cuvinte,
Sângele nostru, disperat amestec,
Să râdem ca și când el nu ne minte,
Și aruncând tot binele-nainte,
În nebunia clipelor aceste,
Să fim în firea lumii care este.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o deziluzie față de viață și o acceptare a realității, chiar dacă aceasta este amară. Vorbitorul caută să se adapteze la lume, ascunzând tristețea și încercând să găsească bucurie în momentele trecătoare.
