Și-apoi orice s-ar mai ivi
Îmi va rămâne-ntotdeauna
Puterea de a-mi potrivi
Oriunde soarele cu mâna
Și de-a putea din nou trăi
Fără nisipul din clepsidră
Capriciul de a-mi împărți
Plăcutul de la zi la clipă.
Pe o stradă goală-am rămas
Să mă uit la nori
Și-am așteptat ca tu
lacrima să-mi cobori
Pe obraz către-un zâmbet
Ce-l știu doar eu.
Și-acum râd ca un tâmpit
Că tu tot nu înțelegi
Pune-ți alte-ntrebări
Sau mai bine-ai face să pleci
Nu e încă timpul pierdut
Să simți și s-ajungi să înveți
Dar mai bine-ar fi
Să n-ajungi să înțelegi.
Și poate-am să te las să vii
Să-ncerci să-mi cutremuri luna
Orice ai crede despre timp
Ea a fost cu mine-ntotdeauna
Și-n setea ei de lacrimi dulci
Mi-a hărăzit s-o pictez în cuvinte
Și n-o știu din prea multe rugi
Ci dintr-o inimă cu prea puțină minte.
Pe o stradă goală am rămas…
Și-acum râd ca…
Tot nou… și oare de ce…
De ce vrei… să mă retrăiești.
Îți mulțumesc că ai vrut să mă iei.
Dar lasă-mă acum unde vrei
… lasă-mă
Sensul versurilor
Piesa exprimă o acceptare melancolică a trecutului și a inevitabilității schimbării. Vorbitorul își găsește puterea în amintiri și în capacitatea de a se adapta, preferând să rămână fidel propriei perspective, chiar dacă asta înseamnă a nu fi pe deplin înțeles.