La tulpina, la doi meri
N-apucară de-nchinară,
Nici din masă nu luara.
Văzur’ un păun călare
Alb ca fulgu’ de ninsoare.
Calu’ murg și șeaua verde,
Fuge de nici nu se vede,
Din copite fulgerând,
Din potcoave scânteind
Și pe nări foc aruncând,
Pământul cutremurând.
Cine, mare, cin’ să fie:
E Ilie, Sântilie.
Vine iute cu mânie
Și împarte de vecie,
Pământul cu fulgerul
Și cerul cu tunetul.
Și, o, Doamne, mila Ta,
Câte spre zidirea Ta!
Întru mulți ani fericiți
Și pe noi să ne cinstiți.
Sensul versurilor
Piesa descrie o viziune mistică a lui Ilie (Sântilie) călare, aducând fulgere și tunete, simboluri ale puterii divine. Este o invocație religioasă, cerând binecuvântare și prosperitate.