Îmbătrânesc! …
Și zi cu zi oglinda tot mai neagră-mi pare,
Căci zi cu zi în ea zăresc
Un rid mai mult,
Un por mai mare,
Un păr mai sur,
Și-un zâmbet trist,
Ironic,
Care
N-acceptă nicio resemnare…
Și-mi pare rău că mai exist.
Îmbătrânesc! …
Și tinerețea
N-am cunoscut-o niciodată.
Când cei de vârsta mea
Jucau,
Cântau
Și se înveseleau,
Eu eram mamă,
Eram tată,
Luptam din greu pentru-o bucată
De pâine,
Pentru azi și mâine.
Îmbătrânesc!.
Și ce-i iubirea?
Eu n-am știut-o niciodată;
Că niciodată n-am iubit,
Când prea iubit-am fost de-oricare…
Ca piatra, piatră-mi rămânea
Și sufletul și inima
La orice chemare.
Îmbătrânesc! …
Și tot mereu mă-ntreb: La ce mă chinui oare?
Ce ceas ferice,
Ce zi mare
Putea-va fi o sărbătoare
Și pentru mine?
Care soare
Putea-va timpul neîncălzit de nicio rază
Să-ncălzească?
Ce flacără ar fi în stare
S-aprind-o inimă în care
Au înghețat atâtea simțuri
D-atâtea ierne grele, rele.
Îmbătrânesc! …
Și zi cu zi oglinda tot mai neagră mi se pare…
Căci văd cum sufletu-mi zdrobit
Se stinge zi cu zi cum moare…
Și mă întreb: la ce-am trăit?
Când n-am făcut decât atât:
Să plâng, să plâng, să plâng întruna,
Să plâng, să uit și-apoi să iert.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul profund al unei persoane care simte că îmbătrânește fără a fi trăit cu adevărat. Ea reflectă asupra unei vieți marcate de greutăți, lipsuri și absența iubirii, culminând cu un sentiment de inutilitate și tristețe profundă.
