Plin de focul tinereții
A pornit-o călătorul,
În seninul dimineții,
Să-și găsească-n largul vieții
Viitorul!
Inima-i era curată,
Fața fragedă și plină,
Și spre zarea depărtată
S-a-ndrumat cu ochi ce-noată
În lumină!
Mama-i dase, ca o zână,
Un buchet de flori de vară,
Și cu florile în mână
S-a tot dus pe drumuri până
Către seară!
De-ntâlnea în cale fete
Palide sau zâmbitoare,
Iubitoare sau șirete,
Le prindea la toate-n plete
Câte-o floare.
Îi spusese la plecare
Biata-i mamă ce plângea:
Drumu-i lung și viața-i mare,
Din buchet la orișicare
Să nu dea!
Dar, pe drum, el dase sfatul
Și dojana ei uitărei
Și-mpărțea mereu băiatul
Flori și flori pe sărutatul
Fiecărei!
Și, cum seara se lăsase,
Răsărind văzu din ceața
Ce-asfințitu-nsângerase,
Pe iubita ce-o visase
Toată viața!
Și buchetul, călătorul,
Scuturat când i-l aduse,
În amurgul ce căzuse,
Pricepu risipitorul
Ce pierduse!
Sensul versurilor
Un tânăr pornește la drum cu un buchet de flori, simbol al potențialului său. Ignorând sfatul mamei, el împarte florile întâlnitelor, risipindu-și astfel resursele și potențialul. La final, realizează că a pierdut ceva valoros, ajungând la un regret amar.