Să fim străini pentru vecie;
De-acum să nu ne mai zâmbim.
De-a dragostei zădărnicie
Ca printr-un vis să ne-amintim!
Pe tot trecutul de iubire
Lințoliu negru să așternem;
Și raze reci de nesimțire
P-a noastre inimi să cernem!
Când ne vom pierde-n amintire
Să ni se pară c-am visat.
C-o dată-n dulce fericire
Al nostru suflet s-a scăldat!
Și să nu plângem când durerea
A noastre inimi o cerni;
Că ne-o rămâne mângâierea
Iubirii vechi spre-a ne zâmbi!
Iar dacă-n calea cea pustie
Ne-om rătăci neluminați,
Atuncea faclă să ne fie
Lumina anilor uitați.
Sensul versurilor
Piesa exprimă acceptarea unei despărțiri definitive și dorința de a transforma amintirile într-o sursă de consolare. Vorbitorul își dorește să privească trecutul cu detașare, găsind alinare în amintirea iubirii împărtășite, chiar și în absența prezentului comun.
