Ca un fum dintr-o țigară se împrăștie puterea
fiecărei zi ce trece – nimeni nu mai vrea porunca
logicului a urma.
Lacrimile-atârnate de frânghiile luminii
– nori de zdrențe –.
Își sugrumă libertatea gravității și tristeții,
bocetele sugrumate lângă catafalcuri goale
nu-și mai plâng decât destinul
prins sub valuri de o scoică împietrită pe un dric
scufundat de veci în marea viselor neîmplinite.
Valului i-e dor de casă, stâncile adorm faleza
cu o liniște deplină, numai vatra doarme-n visul
fiului rătăcitor.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de tristețe și fatalitate. Vorbește despre un destin implacabil, vise neîmplinite și dorul de casă, toate sub umbra unei melancolii apăsătoare.