Stau pe terasă la un colț de stradă
și mă gândesc la toate ce-au trecut
de-a valma peste mine.
Cine
mai știe
unde-i începutul
trecutului prezent spre viitor
când lumea vede cum stau la terasă,
îmi sorb cafeaua
și plin de plăcere
comand și-o bere?
Cafeaua mă trezește-un pic,
și din nimic
se pare
că răsare-o lume
de mult apusă,
stinsă,
împroșcată
de glodul unui azi spre mâine;
dar eu îmi beau cafeaua mai departe
și dau pe gât –
căci setea-mi cere –
încă o bere.
Încet se umple pe terasă
masa,
cu umbrele stafiilor ce-au fost
cândva parte din mine,
dar ce-mi pasă
când pe terasă
nu mai am cafea,
doar o durere
care-mi cere
încă o bere.
Abia atunci
simțind plăcerea sorții
stând pe o terasă,
învie morții
ce mi-au stat de veghe
a viață-ntreagă..
și-n cinstea lor
la Belvedere
mai beau o bere.
Mâna le-o întind
acolo pe terasă,
dar vezi că-n locul lor
pe masă,
la vedere,
stă doar o bere
cu zeci de sticle goale-n
față, adormită.
O, de mi-ați fi prieteni,
adormite sticle,
v-aș umple gâturile goale
cu amintiri de dulce adiere
și n-aș mai comanda încă o bere!
Sensul versurilor
Piesa descrie un moment de reflecție solitară pe o terasă, unde naratorul își amintește de trecut și de persoanele care au fost importante în viața sa. Consumul de cafea și bere devine un ritual de rememorare și de acceptare a prezentului, chiar dacă acesta este marcat de o oarecare durere și singurătate.