Un fel de moto:
Moartea mă pândește, anii trec în goană
eu rămân bătrânul veșnic în prigoană
zorii se destramă-n cântecul soios
al luminii negre de atât prisos.
Cât de frumos sună cuvântul nedreptate
Pe brazdele cu noi mai-mai vecine
Dar cine-ar înțelege, cine
Să-i pui în cârcă doar o jumătate
Din greutatea unui sac din care
Să ia la câte-un pas un oarecare
Atât cât vrea și cât îi prinde bine?
Ajuns la capăt rămânând doar sacul
Nu ți-ai dori să vie, să-l ia dracul?.
Atunci te-ntreb de ce te miri amice
Că-njur pe fiecare care-mi zice
Că am destul în sacul ce m-apasă?
Da, am destul pe drum, dar nu acasă!
Sensul versurilor
Piesa exprimă o meditație amară asupra vieții, marcată de nedreptate și apropierea morții. Vorbitorul se simte împovărat de greutăți și dezamăgit de lipsa de înțelegere a celorlalți.