Singurătatea ploii își așterne
culcușul între frunzele-adormite
a paginilor goale, răsfoite
numai de briza mării care cerne
cuvinte doar de valuri altoite
cu fraze care încă n-au ivit
crucificarea primului venit.
Și-n fluvii curg singurătăți depline
când amintirile ce cresc din mine
se scutură pe malul unei cărți
cu foi îngălbenite-n patru părți
a zărilor trecute peste viața
ce nu-mi mai îndulcește dimineața.
Și cum i-am dat eu locul meu la masă
a tras nesuferita o grimasă
de m-am trezit o pagină nescrisă
călcată în picioare și proscrisă.
Singurătatea ploii nu mai cerne
cuvintele ca în trecut, așterne
cu stropii ei de viață sumbră
a vieții mele tristă umbră.
Uite! S-a dus și ea să vadă locul
în care-mi va purta de-acum sorocul!
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente profunde de singurătate și deziluzie. Naratorul se simte marginalizat și ignorat, comparându-se cu o pagină nescrisă, călcată în picioare. Amintirile trecutului nu mai aduc bucurie, iar viitorul pare sumbru.