Ah, moartea ne alină! Și să trăim ne-arată;
Ea este scopul vieții și singura speranță
Ce, ca o poțiune, ne-nalță și ne-mbată,
Și cum să prindem seara tot ea mereu ne-nvață.
Pe ger sau pe furtună, când neaua se depune,
E clarul ce vibrează în zarea-ntunecoasă
E hanul plin de faimă de care-n cărți se spune,
Unde-ai putea să șezi, să dormi, să stai la masă.
E Îngerul ce-n mâna magnetică vădește
Și somn și vise blânde cu care ne vrăjește,
Și care face patul săracului ce n-are.
Este grânarul mistic, zeița adorată,
E punga celui jalnic și patria uitată,
E poarta larg deschisă spre Ceruri cu mult soare!
Sensul versurilor
Piesa explorează moartea ca o alinare și o speranță pentru cei săraci, oferind un refugiu față de greutățile vieții. Moartea este personificată ca un înger și o zeiță, oferind somn, vise și o patrie uitată.