Eu n-am uitat-o încă, în marginea cetății,
Căsuța noastră albă, sălaș al singurătății,
Pomona ei de ipsos și Venera-nvechită,
Ferindu-și după ramuri făptura-i dezgolită;
Nici soarele, spre seară, în mantie superbă,
Părând – un ochi la pândă în cerul curios –
Ce ne contemplă prânzul tăcut și tacticos
Și răspândind frumoase reflexe de făclii
Pe masa-ne frugală și peste draperii.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintirea unei iubiri trecute, într-un cadru idilic, dar marcat de singurătate. Naratorul rememorează detaliile unei vieți simple, dar pline de semnificație, petrecute alături de persoana iubită.