Charles Baudelaire – Binecuvântare

Când printr-o hotărâre a voilor din Slavă
Veni pe lume ființa psalmistului firavă,
Lăuza, -nspăimântată și blestemându-și ceasul,
Cu pumnii strânși la ceruri își varsă tot necazul:.
– “Cum nu-mi secași, Tu, sânii, ca să rămâie sterpi!
Și nu-ncolți mai bine în ei un cuib de șerpi!
Afurisită fie ispita trecătoare.
Din noaptea când fui prinsă furiș de cingătoare.
Că m-ai ales din lume femeie de rușine,
Să-i fie scârbă tocmai bărbatului de mine,
Nu pot lepădătura s-o zvârl măcar în foc,.
Ca un bilet de seară, ascuns, strâns glomotoc,
Aceeași ură, însă, cu care m-ai hulit,
Voi pune-o să-mi răzbune greșala înzecit.
Spurcată buruiană, ieșită la lumină,.
Îți voi usca lăstarul bolnav, din rădăcină! ”
Și spumegându-și fierea, și împroșcând veninul,
Și neputând pricepe ce-a întocmit destinul,
Ea singură ațâță rugul nestins, de munci,.
Păstrat, în Iad, pedeapsa, uciderii de prunci.
Păzit din Cer, ca bezna de jos să nu-l mânjească,
Dezmoștenitul simte beția îngerească,
Și-n tot ce-i gustă limba, în tot ce-i soarbe gura,.
Sfințit e dumicatul și sfântă băutura.
Se zbenguie cu luna, vorbindu-i și cântând,
Însuflețit de pilda Golgotei pe pământ,
Și Sfântul Duh, ce-i poartă tot pasul și-l îmbie,.
Că-l vede vesel, plânge, ca pasărea zglobie.
Cine-i e drag se teme de el, și fiecare,
Jignit de liniștita-i cu sine împăcare,
Și căutând să-l cruțe și să îl uite, parcă,.
Răbdarea cu cruzime sălbatecă i-o-ncearcă.
Cu pâinea lui cinstită și vinul din pahar
Amestecă cenușe și un scuipat murdar,
Fățărnicia-i face s-arunce tot ce-atinge.
Un ins îl dă în lături, și altul îl împinge.
Femeia lui îl face-n răspântii de ocară:
-“Fiindcă mi se-nchină, și-i sunt ca o comoară,
Îmi voi încinge fruntea, ca idolii, cu laur,.
Căci vreau să-mi umple poala, silit, cu sălbi de aur.
Și beată de tămâie, de smirnă și căldură,
De sațiu, de metanii, de fum, de băutură,
Voi ști să iau și locul, de la bărbatul meu,
Batjocorit al celui ce-i este Dumnezeu.
Și când voi fi de gluma si jocul meu sătulă,
În mâna mea gingașă putere e destulă.
Voi pune-o apăsată pe piept și, cu cinci unghii,
Drept, inima, -n cinci locuri, prin coaste i-o înjunghii.
Ca pe un pui de mierlă ce-ncepe să se zbată,
Voi smulge-o dinlăuntru, din piept, însângerată,
Și ca să-i dau o cină mai bună, mai aleasă,
Voi arunca-o vie cățelului subt masă”.
Spre cer, unde zărește un jilt și o minune,
Psalmistul își ridică smerită rugăciune,
Și lunga scăpărare a nimbului rotund
Priveliștile lumii dușmane i le-ascund.
-“Blagoslovit fii, Doamne că este cu putință
Un leac de curățire adânc, prin suferință,
Și că această dulce, curată doctorie
Ne dă învrednicirea la sfânta bucurie.
Eu știu că îl așteaptă în văile senine,
În rând cu heruvimii prea fericiți, la tine
Pe cântăreț o strană la veșnicul ospăț,
Al cetelor de îngeri, și caut să mă-nvăț.
Știu că durerea este cea mai înaltă treaptă
Spre care nici țărâna, nici omul nu se-dreaptă,
Și că-mpletind cununa mea nouă, tu mă legi
Să birui lumea toată și timpurile-ntregi.
Podoabele cu pietre de preț și cu metale,
Lucrate-n giuvaiere de chiar mâinile tale,
Nu-s de ajuns cereștei aprinse diademe,
Strălucitoare-n timpul de peste om și vreme.
Căci numai din lumină și rouă s-a făcut,
Din razele din vatra de zări de la-nceput,
Față de care ochii nesemuiți, ce mor,
Sunt cioburi de oglindă, în frumusețea lor.