Tu ai plecat pe-o cărare de frunze,
Eu am plecat pe-o cărare de dor;
Aveai o petală lipită pe buze,
Eu purtam pe umeri un nor.
O clipă tăiase spaţiul în două;
Un val sau un strigăt m-a desprins de pământ.
Lumina ploua în boabe de rouă,
Stelele sparte, luate de vânt.
Între noi creşteau cărări neştiute,
Drumuri de ape, iarbă şi flori,
Prin care-notau cerbi boncănind printre ciute
Şi-un cer răsturnat, trecând albastru prin nori.
Miresme turcoaz cădeau din eter,
Strigau către tine, parcă strigam.
Timpul placid, acelaşi vechi crupier,
Aruncase zarurile prin care ne depărtam.
Şi-am rămas amintirile unor corăbii cu pânze,
La catarge cu aripi crescute din zbor.
Tu ai plecat pe-o cărare de frunze,
Şi-am plecat pe-o cărare de dor.
Sensul versurilor
Piesa descrie o despărțire dureroasă și inevitabilă, folosind imagini puternice din natură pentru a ilustra distanța emoțională dintre două persoane. Amintirile rămân ca niște corăbii pierdute, purtând ecoul unei iubiri apuse.