Cezar Bolliac – La Un Copil

Un copil, odată, mic ca domnia-ta,
Ce-şi iubea părinţii şi îi asculta,
Când îi zise tat’său să meargă la şcoală,
El plecă, îndată, dar cu mâna goală.
– „Unde-ţi este cartea? Ce te nebuneşti?
Dascălu-o să-ntrebe: pe ce-i să citeşti?..”
Băieţelul, leneş, se tot scărpina,
Se-nvârtea prin casă, nu-şt’ ce tot căta.
Dar în sfârşit pleacă cu inima rea, –
Plângea, sărăcuţul; cartea-i părea grea!.
Mergând el alene, cu capu-ntr-o parte,
Căscând pe sus gura, îi cade-a sa carte;
Un cioban o vede şi-ndat-o şi ia.
El îi zice: „Ia-o, să mă scap de ea!
Nu voi să-nvăţ carte; voi să fiu cioban,
Orice-ar fi mai lesne, măcar şi ţigan!.. ”
– „Dar de ce, copile? ce vorbeşti aşa?
Îi zice ciobanul, dîndu-i cartea sa.
Căci nu ştiu eu carte! Ce bine ar fi!
Acum aş fi altfel! Altor n-aş servi!..
Sileşte, copile, carte a-nvăţa,
Căci, cînd vei fi mare, tu te-i bucura.
Om, cal, chiar furnica, câte fiinţi sunt,
Toate fac o treabă aici pe pământ;
Cine stă din lucru numaidecât piere;
Viermii fac mătase; albinele, miere;
Câinii păzesc turme; oile ne-mbracă:
Omul dar se cade şi mai mult să facă;
Şi, făr-a şti carte, omu-i dobitoc;
Toate-naintează şi el stă pe loc. –
Pe ţigani, văzut-ai, cum altu-i munceşte?
Pe ţărani, săracii, cum îi biciuieşte?
Ştii cauza ce e, de au astă parte?
Căci sunt orbi, sărmanii, şi căci nu ştiu carte!.. ”.
Ce făcu copilul, ce se socoti,
Strânse cartea bine, la şcoală porni;
Nu mai fuse leneş, dascălu-l iubea,
Şi-ntr-un an de zile — scria şi citea.