Nu ești mulțumit de zilele tale, sufletul meu?
Sperai mai mult?
Uite, e atâta soare
și atâta umbră pe fața ta îngerească
încât încep să mă tem
ca ai să pleci într-o bună zi și n-ai
să te mai întorci
în temnița atât de sordidă
a trupului,
mormânt nevrednic de lumina ta
groapă de vreascuri
în care mai întârzii, mai revii încă
tot mai visător, mai absent
ca un cocor care se pregătește nostalgic
de marea plecare
urcă deodată foarte înalt
deasupra cuibului
se rotește în semn de rămas bun
de două ori, de trei ori
și cu o ultimă zvâcnire de aripă
intră în transcedență
La fel într-o zi
ai să dispari cu chipul meu cu tot
pentru totdeauna
vor rămâne olanele casei goale
vor veni ploi și vor dizolva acoperișul
vor veni nopți și-mi vor dizolva trupul
iar tu vei vâsli mai departe
cu gâtul întins
anesteziat de beția zborului
mereu în capul unghiului
cu priviri halucinate,
largi, tot mai largi
fără întoarcere
până când orizontul de jur-împrejur
va deveni o singură
privire
Ești nemulțumit de zilele tale, sufletul meu?
Sperai mai mult?
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de nemulțumire și contemplare asupra efemerității vieții și a inevitabilei plecări a sufletului. Metaforele bogate descriu o tranziție spre o stare transcendentă, lăsând în urmă realitatea materială.