Uluit de lume am ajuns la o vârstă
când mă luam la harță și plângeam de unul singur.
Să asculți cum vorbesc bărbați și femei
neștiind ce să răspunzi, nu-i o mare plăcere.
Dar a trecut și asta; nu mai sunt singur
și, de nu știu să răspund, știu să mă lipsesc de răspuns.
Mi-am găsit tovarăși, găsindu-mă pe mine însumi.
Am aflat că, înainte de a mă naște, am trăit
totdeauna în oameni voinici, stăpâni pe ei
și nici unul nu știa să răspundă și toți erau calmi.
Doi cumnați au deschis o prăvălie – cea dintâi avere
din familia noastră – iar cel străin era serios,
socotit, necruțător și meschin: o femeie.
Celălalt, de-al nostru, în prăvălie citea romane
– la țară asta însemna mult – iar de intrau mușterii,
îl auzeau răspunzând scurt
că zahăr nu este, pucioasă nici atât
și că toate s-au terminat. Mai târziu s-a întâmplat însă
ca tocmai el să dea o mână de-ajutor cumnatului falit.
Cu gândul la oamenii-aceștia mă simt mai puternic
decât uitându-mă în oglindă și îndreptându-mi umerii,
ori schimonosindu-mi buzele într-un surâs solemn.
Cândva, un bunic, în vremi de demult,
înșelat fiind de un consătean
și-a săpat singur via – vara –
ca să vadă o treabă bine făcută. Astfel
am trăit dintotdeauna, și-ntotdeauna am avut
chipul neșovăielnic și-am plătit muncind.
Iar femeile nu contează în familie.
Vreau să spun că la noi femeile stau acasă,
ne aduc pe lume și nu scot o vorbă,
nu prețuiesc nimic și nu rămân în amintire.
Fiecare femeie ne picură ceva nou în sânge,
dar se irosesc toate născându-ne, iar noi,
astfel reînnoiți, suntem cei ce vom dăinui.
Suntem plini de metehne, de ticuri și de spaime
– noi, bărbații, părinții – careva s-a sinucis,
dar niciodată nu ne-a atins vreo rușine,
nicicând nu vom fi femei, nicicând sclavi ai cuiva.
Mi-am găsit și un loc pe pământ, găsindu-mi tovarăși:
un pământ păcătos, unde este un privilegiu
să nu faci nimic, gândindu-te la viitor.
Deoarece munca nu ni-i îndeajuns, nici mie, nici alor mei;
știm să trudim, dar visul cel mare
al părinților mei, oameni de treabă, a fost să nu facă nimic.
Suntem făcuți pentru a hoinări pe acele coline,
fără femei și cu mâinile ținându-le la spate.
Sensul versurilor
Piesa explorează legătura profundă cu strămoșii și modul în care valorile și experiențele lor ne modelează identitatea. Vorbitorul reflectă asupra rolului bărbaților și femeilor în familie și asupra dorinței de a trăi o viață liberă, onorând munca și visurile generațiilor anterioare.