Rămâi să mai ciocnim o cupă
La hanul vechi de pe coclauri
Căci pentru vin și pentru tine
Mai am în sân trei poli de aur.
Rămâi să ne-omorâm tristețea
Și setea fără alinare
Din vinul negru de la hanul
Din calea umbrelor amare.
Știi tu, frumoaso, că ulciorul
Din care bei înfrigurat
E făurit din taină sfântă
Din taina unui trup de fată.
L-a făurit cândva olarul
Cel inspirat de duhul rău
Din taina trupului de fată
Frumos și cald ca trupul tău.
Îmiresmează-te, frumoaso,
Ca un altar cu mirodenii
Cât zarea-i plină de albastru
Cât lumea-i plină de vedenii.
Atât cât drumurile lumii
Mai au pe margini bucurii
Căci mâine în zadar vei bate
La porți de suflete pustii.
Iubește-mă acum, căci anii
Pe năzuinți or pune frâuri
Și zilele vieții noastre
Se scurg ca undele pe râuri.
Și trupul tău care-mi este astăzi
Cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care
Vor bea drumeții pe la hanuri.
Sensul versurilor
Piesa vorbește despre efemeritatea vieții și a frumuseții, îndemnând la trăirea intensă a momentului prezent. Metafora ulciorului sugerează transformarea inevitabilă a trupului și a amintirilor în obiecte comune, folosite de alții.