stuful prezent pe maluri
şi pe margini de drumuri şi câmpie
e tăios ca săbiile
mânuite în lupte fratricide
fără milă
e verde în seceta ce ne cuprinde
în tot locul.
o! nu sunt vapoare mateloţi şi amirali
cât Dunărea ar merita şi Marea
la câte bătălii pierdute ne aşteaptă
e sângele o pânză străvezie
un scut/ o pavăză de peşteri
unde nici soarele nu calcă.
prin munţii de nisip
în gropile de piatră
acolo lacrimile curg şi nopţile s-aşază.
lungi sunt pieţele amiezii
precum iubirile târzii
la umbra lor doar clopote răsună.
voi tinere simţuri
printre atâtea dune
nu îndrăzniţi şi nu speraţi
la gloria străbună
sunt multe lovituri
şi piepturi prea puţine
la câte vatra este-ndreptăţită.
să ne târâm piciorul printre pietre
până la malul plin de
stuful dureros al amintirii
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de melancolie și deziluzie față de trecut. Amintirile sunt percepute ca fiind dureroase, iar speranța într-un viitor glorios este minimalizată. Accentul cade pe acceptarea unei realități dificile și pe renunțarea la iluzii.