A kiss, un baiser, un bacio
pentru pământul ce-l primi-n sânul lui.
Așa vru al nostru Ștefan Baciu
să salute Rio, cel vechi și al lui.
Și nici de tot vechi, doar că treij’ de ani
țes o brumă de eternitate.
Între atâtea pagube și dezamăgiri
rămâne ceva, ca o claritate
(sau ca o penumbră) de rememorat
în surdină – oameni și zile trecute,
blând, în brațele visării abandonat.
Iar acele lucruri redevin prezente.
Ziarul și tramvaiul și mortadela
înghițită în grabă, într-o minută.
Iar împotriva destinului cenușiu-gălbui
doar Poezia ultima redută.
Voi valuri, voi plaje din Hawaii
palpitând în soare, voi vânturi, voi nori,
să nu ni-l răpiți pe Baciu de-ace
el e un carioca și chiar „ultra-honoris”.
Sensul versurilor
Piesa este o rememorare nostalgică a trecutului, legată de figura lui Ștefan Baciu și de locuri și momente specifice. Poezia este văzută ca o ultimă redută împotriva uitării și a destinului cenușiu.