Plouă-ncet, stau în gară, ochii-i simt că mă dor,
Gânduri rămase de-aseară, parfumul din coridor.
Povestea-i de-o pensie lunară.
Un ceas bătea tot mai trist.
Știam că e ultima oară, absurdul din nou a învins.
Ochii mei pe-o linie moartă rătăceau
căutând clandestin trenuri ce nu sunt pe hartă,
Linii ce-nseamnă destin, trenuri ce pleacă, nu vin..
Și anii ce s-au scurs..
Doi țigani cântau din vioară, cineva-mi oferea aspirine.
Toți vorbeau, râzând într-o doară.
Eu voiam să le spun despre tine, mă gândeam numai la tine.
Povesteam de problema agrară.
Eu plângeam, ei râdeau. Ce ciudat!
Iar țiganii cântau din vioară cântecul lor preferat,
cântecul lor neuitat.. și anii ce s-au scurs..
Trec țiganii, cântecul lor ascult,
Sparg paharul, vreau să te uit!
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentele de melancolie și regret ale naratorului într-o gară, rememorând o despărțire. Atmosfera este apăsătoare, iar amintirile dureroase sunt accentuate de muzica țiganilor și indiferența celor din jur.