Aseară mi-a murit vecinul de pat.
Acum odihnește în capelă,
În straie albe stângaci îmbrăcat.
Bolnavii care au venit să-l vadă,
L-au compătimit, cu ochi tăcuți, și-apoi smerit,
S-au strecurat pe ușa capelei,
Temându-se ca mortul să nu le spuie
Că nu mai au nici ei mult de trăit.
Cum am rămas singur cu prietenul, care în nopți de veghe
În liniști de scamă,
Mi-a cuvântat, cu grai bun de frate,
De-nsănătoșire și de mamă.
Am îndepărtat giulgiul, să-l mai văd o dată,
În lumina tăcută a dimineții de iarnă,
Care-mpânzise, domol, odaia toată.
Și-așa m-a durut cum dormea întins,
Cu chipul fără urmă de dojană,
sărac și umil,
că m-a podidit tusa.
Și-am plâns încet, cu mâinile la ochi,
ca un copil.
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentele de tristețe și compasiune ale naratorului după moartea vecinului său de pat. Acesta reflectă asupra fragilității vieții și asupra singurătății în fața morții, exprimând durerea prin plâns.