[1]
Ce subiect să aleg acum, ce să îți mai spun?
Mă privesc în oglindă și mă văd la capăt de drum.
Tre’ să am grijă de semeni când ceilalți îi sapă,
Parcă ar fi însetați, privește-ți propria groapă.
Așează-te lângă morți, închină un pahar de viață,
Inspiră pentru ultima dată, expiră fără speranță,
Că ziua de mâine naște noi sacrificii ale uitării,
Ai plâns ieri și lacrimile deschid porțile chemării.
Bat clopote în depărtare, îmi aprind ultima țigară,
Mai dă-mi un singur foc, asta-i pentru a mia oară,
Când am Raiul în palme și voit îl pierd printre degete,
M-aplec și culeg Iadul.
Oare, Tată, pe ce te bazezi când ne ameninți cu pedepse?
Fericire nu, vei rămâne singur în casa din cer,
Sigur o știi și tu.
Visele omenirii pleacă unde rațiunea n-a ajuns,
Prea fericirea sau ignoranța nu constituie un răspuns.
[2]
Pentru mine e de ajuns, m-am plictisit să tot sper,
Să mă împrumut de la mine și tot de la mine să cer,
Să fiu dator față de propria ființă mereu la necaz,
Și la final să spun că n-am și să mă bată pe obraz.
Ies pe afară, nu-i nimeni, mă plimb de nebun,
Nu mai las urme, las plumb, parcă orice drum
A rămas la fel cum era, îmi trăiesc iar copilăria,
Când mă lua în brațe veselia, acum mă apucă nostalgia.
Și mânia față de anii ce trec, pe toți care-i simt,
Se prefac în iluzii, știi că sunt serios când te mint.
M-așez pe o oarecare bancă putrezită din pustiu,
E noapte târziu, iar eu mâine dimineață n-o să fiu.
Prezent în această lume, trebuie să spun,
Ăsta chiar nu e album, e mesaj de rămas bun,
Mă așteaptă liniștea veșnică, fumul și cafeaua,
Toți cei dragi deja plecați, îi știe bine cucuveaua.
[3]
Pe rând, în șir ordonat, amintirile au plecat,
Când nu știi cine ești atunci, totul s-a terminat.
Sfârșitului apocalipsă, percepe ușor alt tărâm,
În final toți luăm același tren și nu o să coborâm.
Duce spre nicăieri indiferent, inapt sau deștept,
Nimic de aici nu te ajută când ești întrebat de bilet,
Averea nu o iei la tine, plătești cu visele de la început,
Deci prietene, fuga după bani înseamnă timp pierdut.
Ce să las moștenire, poate un gând, dar nici atât,
Am încercat să fiu acolo unde nimeni nu a vrut
Să rămână, să te asculte, să spună o vorbă bună,
Contează o mângâiere caldă când ai sufletul de brumă.
Înșiruirea de întrebări însinsă cu regret pe coală
Este o minciună ce poate vindeca orice rană reală
Aici, teoretic, e punctul de final, iar practic
Așa se încheie jalnicul testament al unui singuratic.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentele unui om singuratic aflat la finalul vieții, care reflectă asupra trecutului cu regret și dezamăgire. El își ia rămas bun de la lume, lăsând în urmă un testament al singurătății și al pierderii.