De la primul drum de piatră, până la ultimul vers,
Regres a fost din mers sudat cu subînțeles,
Uneori, efemer, înaintezez în van cu scop,
De-asta sursa de noroc aduce unic izotop.
Instinctul dă de știre a neclintire,
Când amintirile pier, noi rămânem o amintire.
Așa că nu-mi înlănțui imaginația-n predici,
Contează timpul dacă pentru tine nu-l dedici.
Am preferat să rămân aici ca statutul,
Unii vor piedestal ca orice analfabet muzical,
Dar vremea notează imperfecțiuni lăuntric,
Critic până la genom, poate de-asta rar public.
Uneori întruchipez lent trecutul pe chip,
Ca Joy Boy, nici nu știu când am albit,
Ca un ignorant formal sau un personaj teatral,
Uite promisiuni fără să-mi pară rău măcar.
Sângele de nobil aduce păreri fără dovezi,
Iar cine le suportă mângâie piloane formal,
Nu știu, poate-i anormal acest paradis,
În realul meu vis, trebuia să-l fi omis.
Locul profeției sau acea valență de perioade,
Face ca cel avut să se piardă prin rocade,
Nu întreba ce ai, întreabă ce-ai avut,
Vina e tot un paradis, ca acel drum pierdut.
Public ca Socrate, adică fără public,
Mai scriu și din păcate, arhitect ca Rubik,
De modă veche, precum Cornel în pahar,
N-am sânge albastru, am sânge de proletar.
O dau amar direct din camera asta blestemată,
Unde trag pereții… Unde trag și eu…
La sufletul meu de doi bani dracu zice „vinde-l”,
N-am treabă cu faima, ca pensionarii-n Lidl.
Memoria vizuală e în contradicție cu odihna,
Tu pe câți ai trădat? Tihna, valabil pentru Odin,
Vin din zone întunecate natural nepoluate,
Dracu-și face cruce la vizite neașteptate.
Când scriu mizerii, renunț la greutăți ca Lee,
La braț cu vulturii, dau năvală în Valhalla,
Milioanele investite aduc view-uri câteva mii,
Tot atâtea voci arămii aud în seri pustii.
Văd pierderea ca pe-un câștig,
Ca atunci când sunt lângă tine și nu pot să te-ating,
Capul jos, paharul sus, nespus surâs apus,
Dacă te întreci pe tine nu mai știi când te-ai ajuns.
Unii judecă de zor, prefer să rămân șiret,
Când o dau și de la patruzeci în vinclu ca Payet,
Împarte paiu-n părți egale, de la început,
Trage fiecare, tot la mine-i ăla scurt.
Dacă întrebi de calități „nu știu, n-am CV”,
Țin cioburi fine-n casa precum coarnele de cerb,
Te primesc neinvitat în zona mea ca Void,
Vezi cum se duce capul ca-n visele lui Freud.
Public ca Socrate, adică fără public,
Mai scriu și din păcate, arhitect ca Rubik,
De modă veche, precum Cornel în pahar,
N-am sânge albastru, am sânge de proletar.
Sensul versurilor
Piesa este o reflecție asupra condiției artistului în societate, a luptei cu propriile demoni și a deziluziei față de lumea modernă. Artistul se simte ca un Socrate modern, public dar fără public, un arhitect al propriului destin, dar constrâns de realitățile vieții.