Releveu
Mi-a fost dat numele Mircea
Citește dacă-ți scriu
Se lasă seara după blocuri,
Și e pustiu în Cișmigiu
Dragostea, un Brutus al vieții
Ma omorât fără să știu
Rulez esența tinereții
Când mă gândesc
Că-i prea târziu
Pierd sănătatea lunea
Și mi-o recapăt joia
Bolnav închipuit
Că mi-a fost dat
Să capăt paranoia
Am întâlnit multe femei
Da le-am stricat pe toate
Că m-am jucat cu ele prost
Sunt un copil de 27
Mi-e dor de planurile
făcute cu drag acum un an
Mi-e dor de Alex, Alexandru
Bogdan și Ciprian,
Mi-e dor de plumbul lui George
De regia lui Tristan
Că astăzi poeții
Dispar și apar
După scripturi ca Cristian
Da! Și asta nu e diss
E vis de diss de dimineață
Am scris din pix
Și recunosc e trist fără verdeață
O să mă-nfrunt
Chiar dacă risc
Să mi se facă greață
Veniți de mă găsiți
Stau vizavi de piață
Visând iubiri galactice
Caut femei prin stele
Vreau o relație low-budget
Cu filme-n pungi și floricele
Cu cizme lungi și jartiere
Cu bluzițe-n dungi și acadele
Vreau o relație low-budget
Ci un blowjob de recreere
Da lasă asta
Vreau vânturi line
Să miște clopoțeii
Vreau gusturi fine de la tine
Nu fii golan cu derbedeii
Vreau de la tine Românie
Să-ți înflorească ghioceii
Copii corecți ca fariseii
Și să mă lași,
Să-ți mângâi leii
Mi-e dor de mine câteodată
Ma vizitez mai rar
M-aștept cu masa pusă
Și cu legume din Bazaar
Și spal cu lacrimi curate
Acest coșmar murdar
Ai așteptări de la prieteni
Nu te aștepta că-i în zadar
Ma vizitez mai rar
Și mă găsesc fumând
Mi-e dor de minele de atunci
Când mă găseam sperând
Mi-e dor de mine deocamdată
Închei aici spunând
Că România nu-i a noastră
Și n-o să fie prea curând
C. o. D
În timp ce Mircea
Stă la taifas cu Georgică,
Eu cu Releveu
Depănăm amintiri
La o adică
Îmi e dor de parfumul
Primaverilor pustii,
Când cu ochii-n ceață
Te rugam să revii,
Dar între timp
Mi-am revenit
Vrei să știi ceva?
Da! Erai muza mea,
Azi ești a altcuiva
Însă e mai bine așa
Pot să gândesc limpede,
Înecat în alcool
Nu m-aș ridica nici pe scripete,
Aud țipete și urlete,
Oare de unde vin
Plin de suspin mă vindec,
Cu propriul meu venin,
Oamenii zboară ca păsările
Spre țările calde,
Când speranța scade,
Mă-ntreb dacă se poate,
Să rămân de neatins
Precum călugărul deșertului
Ce te obligă să calci
Încet pragul eșecului
Ma scald într-o mare
De lacrimi fără batistă,
Orice pistă nu rezistă,
Când gândul nu asistă
De aici regretul, momentul, falimentul
Poeziei mele renăscute
Ce-și urmează trendul,
Și mă ia des la bani mărunți
Ca Iuda pe Iisus
Când cade ca stelele
De undeva de acolo sus
Sunt dus, și mereu ascuns
Ca luna în apus,
Nopțile-mi deschid porțile
Așa s-a redus
Viața mea luată mai demult
Pe două parale
D-aș fi în stare
Când ființa mă doare
Să trec peste orice
Fără nici un tratament
Încă merg
Că nu știu s-alerg
E evident,
Șchiopătez, în această operă
Numită viață
Dusă până la extrem
Fără pic de toleranță
Inima mea e oarbă
Dar are puncte de vedere
Cu plăcere,
Îi ascult glăsuș ce ușor piere
Încotro te duci
Când pe aici e du-te, vino
Ca pașii-les de tango,
Trași la indigo.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de dor și dezamăgire față de trecut, relații și starea actuală a României. Artistul reflectă asupra pierderilor, eșecurilor și a căutării de sens într-o lume imperfectă, folosind metafore și imagini poetice.