Unde ești, lumină?
Văd confuzii între semeni aruncând cu vină
Noaptea mea divină
Vin alb pe straie, cu voalul plin de sânge
Cărând copiii în mormânt, unul câte unul
Îi legeni la pieptu-ți cald cu instinct matern
Dar toți îți sunt străini ca primul
Înainte să le dai drumu-n groapă să te retragi în tine
Le arăți un zâmbet cald și-n sclipire
Verși o lacrimă de smoală
Ce pătrunde prin țesătura subțire a iubirii
Și adoarme fără chin, fără durere
Taci, acum totul va fi bine…
Închide ochii, pune-ți o dorință
Amândoi la fel de mult vrem să se termine
Acceptă liniștea, dă-mi drumul la brațe
Amintește-ți de ce mic erai și aveai speranțe
Mi-e frică s-adorm cu becul aprins
Știu că (?) pe mine mă neliniștește.
Un somn virtual adânc mă cheamă-n mister
Ruginind de fel, admir Cortina de Fier
Ce miraj optic, smuls din aripile deșertului
Ca siropul sentimentului din inima înțeleptului
Zac în pustiu, alinat de regretul surd
Dar până la urmă mai sunt mulți pași de făcut
Cu ochii-n suflet, privesc plângând o miriște
N-a mai rămas nimic, însă e atât de liniște
Tehnica frumuseții scoate colții pe verticală
Adorm răpus de gânduri născute din oboseală
Și o văd atât de clar, spune-mi de ce te miri?
Prezentul din pământ m-a făcut să prind rădăcini
Paralizie semantică, traumă aruncată pe gang
Mă plimb singur și vine iar ca un bumerang
Blestem Creatorul, mă separ lent de omenire
Nu-i loc de omenie când ai lacrimi în privire
Crucificat pe fosile involuntar pierd zile
Uită coarnele de îngeri, crede-mă, nu-s bârfele
Vezi tu, lumină, cum radiezi, oftând a milă
Sincer, te-aș strânge-n brațe, dar mi-e silă.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de pierdere, deznădejde și alienare într-o lume întunecată și confuză. Naratorul se confruntă cu moartea, regretul și o pierdere a speranței, exprimând o dorință de eliberare și acceptare a liniștii.