N-am mai fost demult atât de calm
Ca un îndemn suav, ca o vorbă-n vânt
Ca-n ziua de larevedere eul meu piere
Iar tu erai acolo și-ți făcea plăcere
Toate astea m-au plasat sadic în extreme
Oferindu-ți ție liniște, ca azi ca ieri
Sunt bun de nimic, sigur o să te miște
Dorința vieții de poet stă în nemurire
Chiar dacă toți au plecat, toți au lăsat
În urmă rânduri unice, demne de neuitat
Ce te fac fericit, dar eu nu sunt așa
Aș vrea… Realizez că nu se va-ntâmpla
Din greșeli am învățat că n-am ce învăța
Te asigur prietene, zilnic pot enumera
Seri întregi animate cu pură gelozie
Genialitatea umană se naște din prostie
Eram un copil deși nu ne cunoșteam
Parcă te știam, nu, nu e figură de stil
Oare ce gest subtil m-a făcut să realizez
Că etapele coincid, sunt tot copil
Fie vorba-ntre noi, nu-i nici un secret
Nu pun nimic în evidență, ca un epitet
Țesăturile de întâmplări, rămân în gând
Ca un înger de porțelan cu aripi de plumb
Nu dau hârtii pe sclipiri, învelite-n aur
Uneori mă bucur că am coarne de taur
Spune, cum să nu fiu sătul de viață când
În fiecare noapte trăiesc o nouă eternitate
Singurătatea e icoana ce plânge ne-ncetat
Și-mi pare rău de anii în care la ea m-am rugat
N-am fost forțat, am făcut-o din plăcere
Acum a sosit momentul să ne luăm larevedere
N-ai habar de ce simt, dacă vrei să știi
Pune-te în haina mea și poate te vei regăsi
Gest curat, uitat, orice ființă efemeră
Își clădește viața aplaudând de pe schelă
Fără arhitect, fără acel ceva concret
Din această cauză, omul nu este perfect
Ce rost ar avea, amintirile nu se pierd
Iar eu nu pot repara greșeli ca-n Erased
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie și reflecție asupra trecutului, a greșelilor și a singurătății. Naratorul își analizează viața și realizează că, deși a învățat din greșeli, nu poate schimba trecutul, simțindu-se captiv într-o eternitate a regretelor.